Psihoterapeut Daniel Onofrei

Înainte de a fi psihoterapeut sunt om. Am cunoscut mare parte din experiențele dureroase sau plăcute ale vieții, ca mulți dintre voi. Am luat decizii proaste, am rănit persoane care mă iubeau, am pierdut timp prețios, irecuperabil, cu oameni sau activități care nu mi-au adus mare lucru. Am trecut prin Valea Plângerii, a regretelor și am ars în Iadul personal, al vinovăției, până mi s-a desprins carnea de pe oase. Am trăit perioade din viață ca un schelet animat doar de firele invizibile ale mecanismelor sociale. Gol. Fără simțuri. Și totuși sunt aici, scriind aceste rânduri, neștiind dacă le scriu pentru mine sau pentru tine, cel care citește.

Traumă. Potrivit dicţionarului acest cuvânt înseamnă: 1. Leziune corporală gravă provocată de factori externi violenți. 2. Șoc emoțional violent, provocat de o nenorocire care modifică personalitatea unui om. Mai pe scurt, o rană fizică sau psihică. Iar rănile psihice se comportă, cumva, asemănător celor fizice. Ele ne sensibilizează făcând ca şi cel mai mic stimul să ne activeze suferinţa. Dar nu cea de moment - din prezent - când se produce, ci pe cea originală, pe care am simţit-o prima dată şi ne-a devastat. Prin urmare reacţionăm la pragul maxim indiferent de gravitatea cauzei. Ca atunci când cineva ne atinge în zona unei operaţii şi ne încovoiem instinctiv, îndepărtându-ne brusc. Poate că ţipăm şi e posibil să simţim şi o senzaţie dureroasă, deşi atingerea în sine nu avea cum să producă acel efect. Atingerea doar activează suferinţa memorată, asociată locului vătămat. Exact aşa se petrece şi în cazul traumelor psihice.

Reziliența - capacitatea de a ne reveni după un șoc „Excelența se usucă fără un adversar.” (Seneca, Scrisori către Lucilius) Viața ne oferă o mulțime de obstacole și adversități și, așa s-ar crede, simpla trecere a timpului ne-ar învăța cum să facem față în mod profitabil provocărilor care ne traversează calea. Dar timpul îi învață doar pe cei dornici și, prin urmare, mulți dintre noi suntem foarte nepregătiți pentru evenimente neplăcute. Unul dintre principalii vinovați ai acestei slăbiciuni în zilele moderne este proliferarea mentalității victimei. A fi victimă este privit acum ca o poziţie dezirabilă într-o societate care cultivă acest sentiment pentru a-şi putea demonstra "compasiunea". Dar dacă dorim să înflorim și să devenim ceea ce Nietzsche a numit „adevăratul cârmaci al existenței noastre” (Nietzsche, Meditații Inoportune), trebuie să ne separăm de acest spirit neputincios al epocii, să ne asumăm responsabilitatea pentru viața noastră și să învățăm să confruntăm ceea ce ni se prezintă.

Dependenţa de joc, recunoscută de OMS, este definită ca un model de comportament în jocuri („jocuri digitale” sau „jocuri video”) caracterizat prin controlul afectat asupra dorinței de joacă, prioritate crescândă acordată jocurilor asupra altor activități în măsura în care jocul are prioritate asupra altor interese și activități zilnice, precum și continuarea sau creşterea timpului alocat jocului pe aparatura digitală, în ciuda apariției consecințelor negative (ICD-11). Problema pe care o creează acest lucru pentru părinți este că se poate confunda entuziasmul sănătos și bucuria cu o tulburare clinică. Trebuie să folosim cu atenție aceste etichete, pentru a identifica corect atunci când copiii se abat de la bucurie și pasiunea firească în modele mai puțin sănătoase.

Am cunoscut persoane cu fobii, atacuri de panică, TOC sau anxietate socială. Uneori oamenii devin anxioşi chiar în situaţii obişnuite, simple, de viaţă. Indiferent de problemă, ei intră în terapie dorind să fie liberi de sentimentele incomode asociate cu anxietatea. În general, psihoterapeuţii, alături de explicarea simptomatologiei, le propun relaxarea, meditaţia, yoga, diverse tehnici terapeutice sau îi îndrumă către psihiatru, pentru medicaţie. Cu toate astea ei spun că simt doar o ameliorare uşoară. Continua să se întrebe despre sursa neliniştii lor şi să caute soluţii eficiente pentru aceste probleme.

În calitate de psiholog, am întâlnit deseori clienți care mi-au descris depresia ca pe o ceață adâncă și întunecată, un loc unde te simți confuz, străin, abandonat. Mulți simt că nu există scăpare și că sunt blocați în acest întuneric având prea puțină energie pentru a face ceva. Când vă simțiți așa, este firesc să trăiți o experiență în care, nici măcar în imaginație, să nu credeți că s-ar putea să vă simțiți din nou bine. Amintirile zilelor frumoase dispar și rămâne doar crunta realitate prezentă, covârșitoare. S-ar putea să trăiți acest sentiment complet epuizat, deoarece v-ați străduit să dormiți noapte de noapte, săptămână după săptămână. Poate v-ați luptat cu mâncarea; poate ați mâncat prea mult sau v-ați restricționat alimentația ca o modalitate de a face față acestor emoții dificile.